(iubirea tine doi ani si dupa 3 ii uiti si pe cei pe care nu ii ai langa tine)
Ne luam cu micile noastre probleme si uitam. Ne preocupa banii, apoi toate lucrurile pe care nu am pus mana, apoi ca nu-stiu-care-prieten a facut ceva care nu ne place. Mai avem munca si alte preocupari (macar cu Ingress am inceput sa merg mult pe jos, ajuta la silueta de vara). Ne luam apoi cu prietenii care ne scot din monotonie. Citim articole interesante despre relatii si despre viata, radem de imaginile si de filmuletele de pe 9Gag si uitam.
Ma gandeam zilele trecute ca am inceput sa ii uit fata mamei, ca a inceput sa fie estompata in amintiri. Asta nu inseamna ca nu ma mai gandesc la ea din cand in cand sau ca nu ii simt lipsa. Anul trecut, chiar in ziua cu pricina, am dat de o batrana in scara atunci cand plecam la munca pe care as fi ajutat-o cu bani pentru poate eram mai vulnerabil. Era cu mine si Andrei in dimineata aia, el m-a facut sa vad ca e doar o potrivire si nimic mai mult.
Anul asta am uitat si in momentul cand mi-am amintit m-a lovit un sentiment aiurea. Nu e o zi pe care sa o sarbatoresc, dar e o zi pe care as vrea sa o tin minte fara sa am un reminder in calendar. As vrea sa mi-o amintesc tocmai pentru ca a reprezentat sfarsitul unei perioade importante. Stiu ca cineva va fi foarte afectat de randurile pe care le scriu si ca nu e un cadou potrivit de zi de nastere. Nu a fost nici acum 3 ani si nu dau vina pe nimeni. Toti cunoscutii si prietenii ma compatimeau pe mine fara sa stie ca ea a fost si mai afectata. Asta e modul meu de a-mi aminti. E mai usor o data cu trecerea anilor pentru ca te iei cu alte lucruri si mai uiti. Pana la urma, timpul le vindeca pe toate. Probabil ca ar fi fost fericita sa ne vada unde suntem acum. Nu pot decat sa presupun asta. Pana la o noua uitare ii spun ca va fi tot anul in gandurile mele.
Au trecut deja trei ani si trei zile si azi am treizeci. Poate ar fi fost normal ca la varsta asta sa nu te mai afecteze, dar nu e asa. Nu ma afecteaza ca in anul cu pricina de ziua mea ea nu putea sa-mi mai vorbeasca, ma afecteza gandul ca n-o sa-mi mai vorbeasca niciodata dar in acelasi timp pe masura ce trece timpul o regasesc din ce in ce mai mult in mine, in felul in care ma comport sau vorbesc si asta e un sentiment minunat pentru ca fara ea nu as fi fost persoana de azi. Chiar m-am intrebat azi de ce nu ai scris un post si anul acesta si uite ca am fost cumva gand in gand. Poza asta e cel mai frumos cadou!
Da, de cele mai multe ori acordam cea mai putina atentie tocmai celor dragi si apropiati, pentru ca suntem prea ocupati cu stresurile zilnice. Dar asta nu inseamna ca nu ii iubim 🙂