(asta este al doilea post personal scris vreodata, primul este AICI; de data asta, fara muzica, doar cu o poza)
Anul trecut nu am scris despre asta. Nu stiu de ce, poate am fost ocupat cu munca, poate nu am avut ceva de spus. Cred ca stiu, a fost sora pe aici si mi-am ocupat mintea cu asta.
Nu exista zi de cand ea s-a stins in care sa nu ma gandesc ca ea ar fi facut lucru ala, ca i-ar fi venit la fel de greu pe cat imi vine mie si ca s-ar fi suparat ca iar a vorbit degeaba si ca sfaturile nu ii sunt ascultate. Nu exista zi in care sa nu ma gandesc la cat de mult a suferit si ca e mai bine ca suferinta a luat sfarsit, la un moment dat. Au fost destule momente cand as fi vrut sa vorbesc cu ea, pentru ca mi s-a intamplat ceva bun sau rau. Nu vorbeam asa mult nici cand era langa mine, dar vorbeam cu ea despre lucrurile importante.
Mi-a ramas in cap faptul ca in dimineata cand am dus-o la urgenta, ea mi-a soptit, atat cat a putut, ca trebuie sa ma duc la munca si ca este tarziu. Atunci a fost ultima data cand am vazut-o in viata. Cred ca ar fi bucuroasa sa stie ca tot ce m-a invatat in decursul anilor nu a fost degeaba, ca imi aduc aminte de vorbele ei. Mai am o imagine in minte: ziua in care am dus-o la spital pentru prima operatie, pentru ca avea fata unui om care stia ce se va intampla ceva rau cu el.
Multi din cei care ma cunosc imi spun ca sunt atipic, dar putini stiu ca mama m-a influentat in mare masura. M-am gandit uneori ca poate ar fi avut o viata mai buna in alte circumstante, chiar daca ar fi insemnat ca eu sa nu ma nasc. Acum inteleg ca ce ramane dupa noi sunt oamenii pe care i-am atins, intr-un mod bun sau rau. Unii dintre ei fac parte din familie, altii sunt prieteni si unii sunt straini. Mama poate sa fie linistita sa stie ca noi (eu si sora mea) ne aducem aminte de tot ce ne-a invatat. Ma uit la cei care sunt dadaciti de mamele lor, ca nu le place asta, desi sunt sigur ca in sinea lor sunt multumiti ca o au langa ei. Poate nu realizeaza asta, dar ar trebui sa fie mai recunoscatori. Se cunoaste de la o posta cine a avut o mama buna langa ei si cine nu. Ceea ce vreau sa spun este ca inca mai simt influenta ei (nu va ganditi ca sunt un mamos). Sunt zile in care ii simt din plin lipsa, mai rau decat in altele. In una din zile am realizat cat de mult se aseamana vocea matusii mele cu vocea mamei. Am simtit acelasi ton si o voce asemanatoare cu cea a mamei.
Imi pare rau ca nu a putut sa fie prezenta la nunta surorii, stiu ca sora i-a simtit din plin lipsa. Imi pare rau ca nu va fi nici la nunta mea, atunci cand se va intampla. Imi pare rau ca nu va putea sa-si vada nepotii, cred ca ar fi fost fericita sa mai dadaceasca si sa dojeneasca o generatie sau doua. Imi pare rau ca nu mai pot impartasi cu ea lucrurile bune sau rele care mi se intampla. Cred ca am fost la mormant de vreo 3 ori de cand s-a stins. Mama nu e acolo, ea va fi mereu in inimile noastre si cel mai bun mod de a-i face cinste este sa imi traiesc viata intr-un mod care i-ar face cinste. Cu asta am spus tot.
Au trecut deja doi ani si totusi mi se pare ca s-a intamplat ieri. Stiu ca sunt atatea evenimente la care nu va mai fi langa mine si la care ii voi simti lipsa, dar vei fi tu. Ori de cate ori te imbratisez o simt pe mama intre noi. Ai dreptate, ea va fi mereu fericita acolo unde e, atat timp cat noi vom fi fericiti!
“ce ramane dupa noi sunt oamenii pe care i-am atins, intr-un mod bun sau rau” -ati surprins esenta a TOT in cateva cuvinte
la unele chestii timpul nu prea poate sterge cine stie ce durerea, de asta m-am convins singura!
Am citit cele 2 posturi personale, am un nod in gat si nu stiu ce poate fi spus pentru compensarea starii….
Am trecut si trec prin aceleasi momente si situatii ca si tine si acum am regasit tot ce simt eu si nu am spus. Nu mai adaug nimic, mie imi e mult mai greu sa vorbesc despre asta chiar si dupa 14 ani de cand a murit de cancer. Toate trec dar lipsa lor o vom simti indiferent de varsta. Mihaita, o sa fie bine si vezi ca…nu merge (stii tu vorba).
Mi-a luat putin timp sa-mi dau seama cine esti 🙂 (“nu merge” a ajutat cel mai mult). Ma ajuta mult sa scriu, poate mai mult decat sa vorbesc, pentru ca ramane scris aici. Asta e unul din modurile mele de a face fata.