(asta este cel mai personal post scris vreodata, din motive foarte evidente)
Pe 11 martie se implineste o luna de cand nu o mai am pe mama aproape de mine. Fix 28 de zile. Cred ca abia saptamana asta am realizat ca nu o voi mai vedea pe mama si nu o voi mai avea aproape. Nu era plina casa cu ea, dar este foarte goala fara ea. Nu am crezut niciodata ca 3 camere vor putea fi atat de mari si goale. In dimineata cand a venit tata la mine, nu a putut sa-mi spuna decat “mama nu mai e”. Stiam din privirea lui ce voia sa-mi spuna si totusi nu puteam accepta asta. Pentru ca in ultimele luni starea ei a fost din ce in ce mai proasta, incepusem sa ma gandesc la tot felul de lucruri rele, dar pur si simplu nu am vrut sa ma gandesc ca o voi pierde. O singura data mi-a trecut prin cap lucrul asta si nu am putut sa ma gandesc mai departe de “daca mama nu ar mai fi…”. Cred ca mama stia ca starea ei se va inrautati rapid si a incercat sa ne spuna asta inaintea primei operatii, a fost singura data cand si-a spus punctul de vedere. Nu voi putea uita privirea speriata pe care o avea in dimineata aia cand am dus-o pentru prima data la spital (cred ca prin noiembrie). A fost singura data cand s-a manifestat asa, pentru ca a rezistat cu stoicism la toate cele care au urmat.Am ajuns sa urasc sistemul nostru sanitar, cu toate spitalele si cei care lucreaza in ele. Cel mai mult ma supara faptul ca a ajuns in situatia pe care a incercat s-o evite. Cu toate incercarile noastre disperate de a mai face ceva, mama s-a stins. Cand s-a operat pentru prima data a stiut de ce o face. Avea 2 copii acasa pe care voia sa ii vada mari. Noi am fost motivul pentru care s-a operat, vointa ei l-a surprins pana si pe doctorul care a operat-o. Asta era mama, mereu plina de energie, mereu cu idei, pe care nu le-a pus mereu in practica. Nu stiu cum i-a fost sa traiasca 20 de ani fara sa mearga la munca, sa aiba mereu grija de noi si sa se puna pe ea pe planul 2. Am foarte multe amintiri placute, ma gandesc ca ar fi trebuit sa mai las eu de la mine, pentru ca am avut mereu propriile idei, chiar daca insemna sa ma cert cu mama. Si eu si sora mea i-am facut multe zile fripte mamei, uneori din cauza greselilor pe care le faceam, alteori din cauza discutiilor in contradictoriu pe care le aveam. Nu dau 2 bani pe lacrimile de crocodil tardive varsate de persoane care nu au respectat-o pe mama in timpul vietii. Acum nu mai au nici un rost. Uneori ma surprind facand glume si razand, chiar daca a trecut atat de putin timp de pe 11 februarie. Cred ca am inchis undeva toata durerea asta, uneori cred ca nu e normal ca pot fi atat de calm. Presupun ca e modul meu de auto-aparare, desi uneori o caut pe mama prin casa sau o astept sa vina de la cumparaturi, asa cum facea o data. Daca nu ar fi facut operatiile asa cum am insistat noi (eu, sora mea, tata si matusa mea), paote ca mama ar mai fi fost inca in viata acum, dar s-ar fi chinuit mult. Poate ca intr-un fel e bine ca nu se mai chinuie acum. Poate ca daca ar fi avut doctori mai buni, care ar fi stiut sa citeasca niste analize moderne sau le-ar fi pasat de omul pe care il vedeau din 6 in 6 luni la analize, poate ca nu ajungea in stadiul asta. La noi, cancerul este privit ca o boala incurabila. De fapt, bolnavul care ajunge in spital si nu prea are sanse bune este tratat ca ultimul om, iar lucrul asta se intampla peste tot. Sunt foarte putini medici sau asistente carora le place ce fac si ajuta pacientii. Daca ar privi pacienta pe care o vad ca mama, bunica sau matusa cuiva, poate si-ar da mai mult interesul. Insa nu se va schimba nimic si oamenii buni vor pleca din tara in continuare.
Cred ca mama imi lipseste cel mai mult in micile conversatii pe care le aveam din cand in cand. Ba nu, imi va lipsi pentru toate lucrurile pe care le faceam si in care ea era inclusa. Adica peste tot. Nu am stiut sa apreciez ceea ce am avut pana nu am pierdut-o. E ciudat ca imi aduc aminte acum de multe din sfaturile pe care mi le dadea. Le multumesc celor care si-au aratat suportul pentru mine. Pana la urma toata stradania ei nu a fost degeaba.
Imi pare rau, nu am stiut nimic. Mi-au dat lacrimile gandindu-ma prin ce treci, nedorind sa fie nimeni in postura asta niciodata. As vrea sa traiasca mamele mereu, sa nu traim prin asa ceva. Nu am cuvinte, mereu mi-e greu sa gasesc ce e de spus in asemenea cazuri. Regret nespus pierderea ta.
Intr-un fel sau altul afla toti cei de langa mine. Nu am vrut sa scriu aici, insa ma gandesc ca e un mod de a-mi aduce aminte si de eliberare interioara. Oricum am programat sa apara postul la fix 1 luna 🙁 Am vrut sa mai modific, insa nu am mai facut-o. Asa patesc eu, realizez anumite lucruri la ceva timp dupa ce s-au intamplat.
Imi pare rau 🙁
Nu am putut citi decat jumatate din articol. De fapt nici jumatate… Nu stiam. Imi pare rau. Sincer.
Ca de obicei insa, cuvintele sunt inutile. Nici nu vreau sa imi imaginez cat doare.
Sper din suflet ca ai tot sprijinul necesar, mai ales din partea Valentinei (desi sunt convins de asta).
Nu stiu ce sa mai zic… Fii tare…
Offffffff – life really sucks.
E prea ciudat sentimentul,vor trece ani si tot iti va fi greu sa realizezi ca nu va mai “venii”…
Ai mare grija de cei pe care ii mai ai! 🙂
🙁 Dumnezeu sa o ierte.
Nici nu vreau sa-mi imaginez cum este, nici nu vreau sa ma gandesc.
Sunt o veche colega , prietena din august 1974 , am lucrat impreuna am fost mai mult colege , prietene, am participat la toate evenimentele din viata ei , cand s-a indragostit de Laurentiu “Rual” pentru ea, la casatoria ei , la nunta ei la tara la Laurentiu, la primul copil nascut mandrie mare un baiat Mihai , la al doilea copil fetita Raluca , cand a cununat-o pe Lacramioara la tara si cand a aflat si s-a pensionat. Ne-am mai intalnit in toata aceata perioada a fost o luptatoare , parca o aud , inca un an , inca un an …..pentru copii pana cand a pierdut lupta cu viata.Un OM minunat , Dumnezeu sa o odihneasca.