Mihai discuta liber

The thoughts of me

(daca nu scriu, exista posibilitatea sa uit)

La bunici

Marea majoritate a celor nascuti inainte de ’89 au fost crescuti de bunici. Eu am avut bunici si la tara, dar si la oras. Pentru mine bunicii au fost numiti mamaia si tataia, asa am fost invatat.

Mamaia de la oras a fost cea despre care nu am atat de multe amintiri frumoase, insa ea era cea care venea mai des la noi decat tataia. Obisnuia sa apara din cand in cand, ca sa tina legatura cu noi, sa vada ce mai fac nepotii. Cu cat imbatranea mai mult, cu atat discutiile alunecau spre lamentarile ei, pentru ca asta era modul ei de a comunica cu noi. ea a fost mereu cea mai dura, pana si o matusa de-a mamei (si sora ei) era mai dragastoasa cu noi. Mamaia a fost mama vitrega pentru mama si asta s-a cunoscut in timp. A luat niste decizii pe care a ajuns sa le regrete in timp, dar sunt amintiri mult prea personale si asta nu e locul unde sa fie insirate. Ea e ultima care s-a stins.

Tataia Mircea (de la oras) este tatal mamei. El este cel care stia sa rada mereu cand vorbea cu noi. A fost soldat in Al Doilea Razboi Mondial si a avut si sechele de pe urma lui (o explozie i-a redus mult auzul). Tataia avea o magazie a lui unde repara intotdeauna ceva. Cred ca toata viata a surubarit la cate ceva. Mi-l voi aduce aminte cu drag pentru discutiile scurte si la obiect si pentru faptul ca stia intotdeauna sa se faca bine primit. A lucrat la CFR pana s-a pensionat, insa nu ne-a spus prea multe despre perioada aia. Nu imi aduc aminte sa-l fi vazut ridicand vocea decat in cazuri foarte extreme, poate ca la inceput i-am semanat. El a fost tipul de barbat care nu a stiut sa-si exprime sentimentele in mod deschis. Fiind tatal natural al mamei, in momentul cand s-a stins, parca a luat cu el si o bucatica din sufletul ei.

Mamaia de la tara a fost cea care m-a crescut, la propriu. Mamaia Maria a fost cea de la care am foarte multe amintiri. A tinut la noi ca la ochii din cap, a preferat sa rupa din painea ei si sa ne dea noua. Ea a acut un razboi de tesut, imi aduc aminte ca eram fascinat de toate firele alea si de usurinta cu care tesea. Am avut nenumarate perechi de sosete si de tot felul de obiecte de imbracaminte impletite de ea. A fost o bunica veritabila, stia sa faca tot felul de mancari, incat toate ii ieseau bune. Am facut intr-un an pana si sos de rosii cu ea (si pentru prima data). Cand eram mic, asteptam vacantele la tara ca pe o gura de aer proaspat. Ea a fost cea care m-a alintat cel mai mult in anii copilariei, insa a stiut si unde sa traga linia. De fiecare data cand venea la noi, nu stiam cum sa merg cu ea peste tot, sa ii arat orasul. Stiu ca ma lasa sa fac tot ce-mi trecea prin cap. A murit la vreo cateva zile dupa ce a venit la noi in vizita si parea ca nu are nici o problema. Macar nu s-a chinuit ca mama. Dupa ce s-a stins am aflat care a fost cu adevarat boala ei – a suferit de inima (obisnuia sa mearga des in statiuni sa se trateze). De ea mi-a fost dor cel mai mult pana acum un an si ceva.

Tataia de la tara inca mai traieste. A fost primar si apoi vice-primar in sat in perioada comunista, el e omul la care veneau toti sa le faca si sa le tina socotelile (mai face asta si acum). A fost printre singurii oameni din sat care au refuzat sa fure ceva de la vestitele CAP-uri, chiar imediat dupa Revolutie, cand tot ce a apartinut CAP-urilor a fost “trecut” in patrimoniul celor care munceau acolo. A fost mai dur ca mamaia si este foarte incapatanat, dar ne-a pupat si inca ne mai pupa asa cum numai el stie s-o faca. E ciudat ca a fost dur si cu tata in multe privinte, insa a inchis ochii tocmai la lucrurile mai importante. A crezut mult in ceea ce faceau comunistii, a mers la multe din intruniri, in mare parte datorita faptului ca era un om al faptelor si pentru ca nu putea fi ignorat. El a reusit sa faca multe din lucrurile bune din sat. Am fost multa vreme recunoscut in sat ca “nepotul lui vicele” (viceprimar). Ii place sa ajute oamenii (mai ales daca e vorba de familie) si de multe ori, oamenii au profitat de asta. Incapatanarea i-a adus si cele mai multe probleme.

Bunicii nu se mai fac cum erau odata… Datorita fiecaruia dintre ei am avut o copilarie adevarata.

PS: Multumesc Nebuloasei pentru cuvintele frumoase, care m-au inspirat sa insir si eu cateva ganduri aici. Imaginea a fost preluata de AICI.

Related Posts:

  • No Related Posts
Oameni

4 Responses so far.

  1. Andrei says:

    Tot mamaia si tataia le zic si eu. 🙂
    Tare-mi place ce am citit aci. Ar trebui sa ne intalnim sa mai bem intr-o zi in cinstea bunicilor. 🙂

  2. Aniela Deby says:

    Pacat ..bunici eu nu mai am de mult timp,dar cand imi aduc aminte de mamaie si tataie,nu pot sa nu zambesc;)Dar ma intristez cand ma gandesc ca bunicii nu mai sunt la fel cum erau pe vremea noastra ,cu nepotii lor. Si vezi ce norocos ai fost?! Ai avut bunic primar!

  3. Mihaeladm says:

    Frumos ai scris, Mihai! Eu nu pot scrie despre bunica mea, mi se pare ceva tare personal, e ca si cum as imparti-o cu strainii. E o forma de egoism pe care am resimtit-o inca de mica, sa nu o impart pe bunica nici macar cu ceilalti verisori.
    Si la mine bunicul din partea tatalui a luptat in al Doilea Razboi Mondial, dar nu am aflat asta decat dupa ce a murit. Genul de bunici care abia schimba cateva cuvinte cu nepotii, nu din raceala, ci fiindca nu stiu cum sa se poarte cu ei.

  4. Mihai says:

    @Aniela Deby: stiu ca am fost norocos 🙂 Putini dintre noi mai au bunici la tara asa cum am avut eu.

    @Mihaeladm: poate in timp vei putea scrie. Eu am scris tocmai pentru ca este personal si pentru ca am vrut sa impart experientele mele si cu altii. Nu e ca si cum as imparti bunicii cu altii, asta este imposibil.


CommentLuv badge

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

 Subscribe in a reader


Mihai discuta liber