Azi am realizat ca am vazut prea multe filme. Azi m-am simtit ca si cum as fi facut parte dintr-un film de-al lui Pintilie, Mungiu sau Nemescu.
Acum am inteles ca filmele lor sunt inspirate din realitate… Sa si detaliez putin. Azi pe la 8 jumatate eram in centru, pe la Universitate (nu ma intrebati de ce, a trebuit sa duc ceva la niste cunoscuti). Bineinteles ca strada era pustie, in afara de un tip care probabil se ducea acasa si de un intepat cu nasul pe sus care se ducea in apartamentul lui din blocul cu Autoritatea Navala Romana, acolo e si sediul Asirom parca. M-am indreptat spre statie, cu gandul ca poate vine ceva, aveam si niste bilete. Alerg spre autobuz, era exact cel care imi trebuia (aproape ca nu a vrut sa opreasca in statie). Poate o fi fost si starea mea, eram putin melancoolic (a nu se intelege altceva decat melancolic, asa imi place mie sa denumesc starea aia). Lumini peste tot, doi mosuleti care vorbeau despre finala campionatului mondial din ‘64, oameni putini in autobuz… Deja vedeam in faat ochilor imagini ca intr-un film, m-am simtit transportat inapoi vreo 20 de ani (lasand la o parte luminile prea puternice, autobuzul prea nou si prea confortabil). In piata am schimbat autobuzul pentru ca soferul care il conducea se grabea, m-am urcat in celalalt autobuz care statea in statie. Soferul era un om in varsta, care mi-a inchis usile in nas la inceput, am crezut ca o sa raman acolo (omul a fost de treaba si am urcat pe la mijloc). Am ales un loc in fata, si asa eram singurul om din autobuz, in afara soferului. El picura ulei pe un lacat pe care vroia sa-l recupereze, probabil.
“Nu prea sunt oameni multi la ora asta”, zice el mai mult mirat pentru ca si eu i-am spus ca am bilet compostat in celalalt autobuz. Deja nu mai vedeam in fata ochilor decat luminile si nu mai auzeam decat zgomotul facut de motor. In statia urmatoare a urcat o doamna cu fiul ei care nu credea ca autobuzul e un 11 (de obicei pe 11 se gaseau alte tipuri de autobuze, mai mici si mai ingramadite). Pustiul era chiar simpatic, pentru ca o tot tinea pe a lui, ca SIGUR nu e 11. Sincer, si eu i-as fi impartasit parerea acum cateva zile, dar au fost cumparate autobuze noi si bineinteles ca vechiturile sunt bagate pe traseul pe care eu il numesc “fiu bastard” al Transurb Galati (compania locala publica de transport). Cred ca daca nu m-as fi gandit ca trebuie sa ajung acasa as fi uitat sa cobor, nici soferul asta nu oprea in statie daca nu ii cereai in mod expres sau daca nu te postai in fata usii macar. Ideea de baza e ca am ajuns sa ii inteleg mai bine pe artistii nostri autohtoni.

P.S.: Am ajuns cu bine acasa, ca altfel nu as fi scris postul asta. Punct.

Etichete: calatorie, fantastic, intamplare, reverie, visare