Lacrimile sunt bune din cand in cand, ca mai eliberezi din presiune, da e bine sa si ai grija de lucrurile tale. Ar fi trebuit sa scriu mai mult, dar imi este teama ca nu o sa va placa. Craciun fericit la toti!

Azi am realizat ca am vazut prea multe filme. Azi m-am simtit ca si cum as fi facut parte dintr-un film de-al lui Pintilie, Mungiu sau Nemescu.
Acum am inteles ca filmele lor sunt inspirate din realitate… Sa si detaliez putin. Azi pe la 8 jumatate eram in centru, pe la Universitate (nu ma intrebati de ce, a trebuit sa duc ceva la niste cunoscuti). Bineinteles ca strada era pustie, in afara de un tip care probabil se ducea acasa si de un intepat cu nasul pe sus care se ducea in apartamentul lui din blocul cu Autoritatea Navala Romana, acolo e si sediul Asirom parca. M-am indreptat spre statie, cu gandul ca poate vine ceva, aveam si niste bilete. Alerg spre autobuz, era exact cel care imi trebuia (aproape ca nu a vrut sa opreasca in statie). Poate o fi fost si starea mea, eram putin melancoolic (a nu se intelege altceva decat melancolic, asa imi place mie sa denumesc starea aia). Lumini peste tot, doi mosuleti care vorbeau despre finala campionatului mondial din ‘64, oameni putini in autobuz… Deja vedeam in faat ochilor imagini ca intr-un film, m-am simtit transportat inapoi vreo 20 de ani (lasand la o parte luminile prea puternice, autobuzul prea nou si prea confortabil). In piata am schimbat autobuzul pentru ca soferul care il conducea se grabea, m-am urcat in celalalt autobuz care statea in statie. Soferul era un om in varsta, care mi-a inchis usile in nas la inceput, am crezut ca o sa raman acolo (omul a fost de treaba si am urcat pe la mijloc). Am ales un loc in fata, si asa eram singurul om din autobuz, in afara soferului. El picura ulei pe un lacat pe care vroia sa-l recupereze, probabil.
“Nu prea sunt oameni multi la ora asta”, zice el mai mult mirat pentru ca si eu i-am spus ca am bilet compostat in celalalt autobuz. Deja nu mai vedeam in fata ochilor decat luminile si nu mai auzeam decat zgomotul facut de motor. In statia urmatoare a urcat o doamna cu fiul ei care nu credea ca autobuzul e un 11 (de obicei pe 11 se gaseau alte tipuri de autobuze, mai mici si mai ingramadite). Pustiul era chiar simpatic, pentru ca o tot tinea pe a lui, ca SIGUR nu e 11. Sincer, si eu i-as fi impartasit parerea acum cateva zile, dar au fost cumparate autobuze noi si bineinteles ca vechiturile sunt bagate pe traseul pe care eu il numesc “fiu bastard” al Transurb Galati (compania locala publica de transport). Cred ca daca nu m-as fi gandit ca trebuie sa ajung acasa as fi uitat sa cobor, nici soferul asta nu oprea in statie daca nu ii cereai in mod expres sau daca nu te postai in fata usii macar. Ideea de baza e ca am ajuns sa ii inteleg mai bine pe artistii nostri autohtoni.

P.S.: Am ajuns cu bine acasa, ca altfel nu as fi scris postul asta. Punct.

Am citit pe 9AM un articol despre Revolutia din 1989. Nu sunt tipul de om care sa caute astfel de informatii si sa fie avid dupa astfel de informatii (sper ca m-am exprimat corect). Dar dupa ce am citit articolul (tot), nu am putut sa ma gandesc ca nu stim mai nimic despre zilele alea, ca unii oameni au murit, altii au fost nenorociti pe viata… Nici nu vreau sa stiu la ce se gandesc ei acum, daca mai sunt in viata si daca mai sunt in tara… De fiecare data cand ma gandesc la zilele alea, imi aduc aminte ce faceam eu atunci, ca trebuia sa plecam la tara si ca a venit o vecina sa ne opreasca sa plecam, spunandu-i lui tata sa se uite la TV. Imi aduc aminte ca ma uitam uimit la oamenii, la cadavrele presupusilor teroristi, la parintii care si-au gasit copii morti cu pancarte de teroristi in brate… Imi aduc aminte ca Televiziunea Nationala a dat un film foarte tarziu in noapte, filmul fiind si foarte special, deja tata a spus ca nici nu vazuse filmul vreodata si parea un film vechi de-al lui Nicolaescu. Intre timp am aflat de la o profesoara din facultate ca i s-a spus sa nu iasa din casa in zilele alea (isi facea doctoratul pe atunci). Dar ce m-a convins sa scriu au fost cuvintele din articol care spuneau ” Ironia sortii face ca acum acelasi personaj, ales europarlamentar, cere impartirea Romaniei pe motive de autotomie…”. E clar ca noi am fost un fel de cobai, ca mai mereu in istorie, ca nu stiu daca o sa aflam vreodata adevarul despre nici unul din evenimentele de atunci. Impresia pe care mi-a lasat-o Revolutia noastra a fost de un mare eveniment concertat, pus destul de bine la punct, in care noi am intrat fara sa vrem. M-am gandit daca acum as iesi in strada, daca s-ar intampla ceva…Raspunsul ar fi “NU STIU”! Cred ca multi tineri gandesc asa in ceea ce priveste politica sau orice lucru la care suntem fortati sa participam. Si cred ca e pacat…

Salut…

eu sunt blogul lui Mihai

tu? cine esti

Edit: post-urile mele anterioare le puteti citi AICI.